Aș vrea să “ham” un patruped. Cum conving restul familiei?

7 Comments

  Măi nene, toată copilăria mea am fost topită după animale. Nu țineam cont că unele sunt mai jumulite, mai răpănoase, mai pline de purici, păduchi și alte mini-viețuitoare. Pentru mine erau tare frumoase toate și le îmbrățișam și pupam în bot pe unde le prindeam. Spre disperarea lui taică-miu, care asistent medical fiind, vedea clar, cu ochii minții, cum iau toate soiurile de hepatită de la A la Z.

Nu era Moș, sărbătoare sau aniversare, la care să nu spun în gura mare că dorința mea e să am un animăluț în casă.

M-a momit tata cu un peștișor în acvariu, da’ ce? Eu eram proastă? Câți peștișori care sar din acvariu să vă întâmpine când veniți acasă ați văzut voi? Sau care să te lingă pe față? Adică poate ați văzut, dar…cred că trebuie să fumați altceva.

A păcălit-o pe sor’mea, vreo 15 ani mai târziu, și ea s-a ales cu o broscuță țestoasă. Mno, măcar aia avea patru picioare.

Eu, în clipa în care am plecat din casa alor mei am jurat că adopt un cățeluș de unde prind, numa’ că stăteam la cămin, iar administratorul, de care și așa fugeam din când în când, că nu plăteam taxa la timp, ar fi avut un motiv în plus să mă trimită sub fusta mamii mele dacă mai găsea și vreun ghemotoc cu coadă prin cameră. Adică vreun alt ghemotoc decât un șobolan, că ăia aveau free pass prin camping.

Bun, îl cunosc pe Fodor. Mă mut cu el. L-am apucat pe Dumnezeu de un picior, zic! Îmi face și buletin de București, are și apartamentul lui…pfuuu, na, ce partidă am prins, să vezi că îmi iau și animăluț! Poate îmi face chiar el cadou unul, de ziua mea, că așa știu că se face la început, impresionezi de îți vine rău!

Creștinul…nema’! Numa’ bijuterii, diamante, vacanțe exotice!😂😂😂Când eu voiam doar ÎNCĂ un suflet iubitor. Fată simplă, de la țară.

Până la urmă, i-am zis eu exact ce vreau, când…șoc și groază:

Nuuu, că n-ar prea vrea, că cine are grijă de patruped, că o să facă căcuț pe canapeaua lui de burlac, și că, în plus, el e astmatic și s-ar putea să se sufoce când îți e lumea mai dragă de la părul bietului animal.

Na, m-am gândit că facem un compromis și ne luăm, până la urmă, dar s-a ținut bine de tot pe poziție.

La ceva timp, am rămas însărcinată și, vreo 3 ani, până m-am prins ce m-a lovit, nici cu gândul nu gândeam că îmi mai trebuie animal de companie. Oricum, când ieșeam să plimb pitica, de obosită ce eram, mai mult mă sprijineam de căruț să nu cad, decât să-l împing. Dacă m-ar mai fi tras cineva și de lesă, ștergea cu mine tot bulevardul Brâncoveanu.

După aia, copilul a crescut și ne cam strângea apartamentul chiar și în această formulă de 3.

Am amânat planul meu de a aduce un blănos în casă pentru momentul în care ne-am fi mutat la curte.

One year later, cum se scrie pe ecran în filme,  ne mutarăm la casă, la moșia Popești.

Tiii, să vezi că îmi iau și cățeluș, și peruși, și poate un iepure-doi și, dacă mă supăr, poate îmi fac și un țarc cu păuni, sau struți, sau ceva. Prima grădină zoologică din Popești care o să poarte numele meu și o să dăinuie peste ani.

Îi expun jumătății mai bune doleanța mea.

Fodor îmi zice: “Da’ nu e de ajuns că ai ditamai motanul?(adică el, pentru cine are dubii). Paf m-a lăsat!

Am luat numa’ o pereche de peruși, până la urmă, și am urmărit situația: fii-mea, care zicea că o să îi îngrijească până peste cap, îi îngrijea o laie, când își aducea aminte. În rest, eu și mama-soacră le cotrobăiam prin colivie ca să le facem curățenie, să le punem apă, mâncare, vitamine. Pitica era prezentă doar la joaca cu ei. Partea bună a fost că lui Fodor nu i s-a declanșat nicio criză nasoală, deci, zic eu în gândul meu, nu mai sunt nici astmaticii ce erau odată.

Și iar mi-a încolțit ideea că putem să mărim numărul de lăbuțe pe metru pătrat. Cred că asta nu a sunat prea bine, da’ voi știți ce am vrut să spun.

E, numai că acum recunosc sincer că analizez mult mai rațional decizia asta. Ar avea un labrador loc suficient in curtea noastră? (am uitat să vă zic că e rasa mea preferată)

Putem să îi facem căsuță pe terasă?

Dacă îl lăsăm cu noi în casă, suntem suficient de dispuși să nu scoatem toți sfințișorii din calendar dacă ne roade canapeaua? Ori pantofii?

Avem un copil mare acum, care ne spune ce/cât/cum îl doare, suntem în stare să o luăm de la capăt cu grijile cu o ființă care nu poate spune ce are când nu îi e bine?

E o rasă iubitoare de apă, unde îl duc eu să se bucure de asta?

Când plecăm în concediu și nu îl putem lua cu noi, la cine să îl lăsăm ca să nu sufere de dorul nostru?

Pe scurt, cum să fac să fie un câine fericit?

Și uite așa mă perpelesc de vreun an-doi, mi-am făcut creierii praștie cu avantaje și dezavantaje, cu Do’s and Dont’s, cu site-uri pline de tot felul de informații, dar care tot nu m-au ajutat să ajung la o concluzie.

Așa că, spuneți-mi și mie, stăpâni de drăgălășenii din astea cu patru picioare, cum să fac să fie bine? Sau aveți o sugestie de rasă care se adaptează ușor la viața urbană?

7 Comments
  • Cosmina Tunsoiu

    Reply

    Eu zic ca partea cu dezavantaje poate disparea! 🙂
    Un animalut iti umple sufletul de bucurie, la fel ca un copil. O sa va doara fix in cot daca roade coltul canapelei cand vine la voi cu ochii mari si umezi.. Plus ca exista foarte multe firme de dresaj canin iar probleme astea se pot rezolva foarte usor. Cat despre concedii, deja a crescut numarul pensiunilor/hotelurilor care accepta patrupezi 🙂

  • Mihai Chetreanu

    Reply

    “Când plecăm în concediu și nu îl putem lua cu noi, la cine să îl lăsăm ca să nu sufere de dorul nostru?”

    Simplu, puteți să îl lăsați la mine :))))

  • Silvia Monica Duma

    Reply

    Si eu am vrut da m-am lecuit . Am 2 pisici! Se întrețin singure. Nu au nevoie de multă atenție si gata am animal in casa , ba chiar 2 😂😂

  • Ana

    Reply

    Si eu am primit doua testoase de la ai mei tot pe sistemul asta, stiu ce zici. Ma gandesc ca daca ati lua un caine deja adult n-ati avea probleme cu distrusul chestiilor, in general puii sunt mai nazdravani. Poate chiar sa adoptati unul de la adapost. Nu va fi un labrador, dar sigur va fi la fel de jucaus si afectuos 🙂

  • Dana Tintas

    Reply

    La mine a fost cam asa : am mers dupa catelus pentru curte la mama soacra….Ce credeti ? cand l-am luat pentru prima data in brate am stiut ca va fi al meu. L-am adus acasa la noi, nici vorba sa il las la curte la mama soacra…Din luna mai e sufletul si inima noastra, il iubim enorm de mult..stam la bloc , dar are si el loc nu-i problema, si nu e de rasa..e un metis de bichon.

  • Daniela

    Reply

    De cand ma stiu am cățel in casa. E bucurie pură și da, o responsabilitate in plus. E u membru al familiei. În vacante, când pot il iau cu mine. Iar at când nu se poate, ori apelez la un prieten, sa vina sa petreacă timp cu el, sa-l scoată afara si sa-l hrănească ori il las in grija unor îngrijitori. Sunt firme care se ocupă de ei. Au spații amenajate pentru animale si ramanela ei contra cost. 🙂

  • Daniela

    Reply

    Ps. Firma respectiva care-l primește în grija tine in permanenta legatura cu mine. Imi trimit poze si filmări cu el.

Leave a Comment