Cum e la noi acasă când trebuie să ne facem analizele

Când o să vedeți captura asta de ecran, înainte să citiți postarea, probabil, primele întrebări vor suna așa:

1. De ce ți-ai trecut soțul în telefon “Mărgica mea”?
2. Ce ai promis?
3. ?@&€%{}$£¥????🤣🤣🤣-era sub influența analizelor, fiți îngăduitori.

O să răspund și la asta, dar acum este despre altceva. Postarea asta pornește de la discuția de mai sus. Discutie intimă. Și puerilă, totodată. Dar reprezintă efortul meu de mai bine de jumătate de an. De mai bine de 8 luni încerc să îl conving…dar hai să încep cu începutul.

În fiecare an ne propunem ca, măcar o dată, să ne facem analize generale, indiferent dacă ne simțim fresh ca la 20 de ani sau dărâmați ca și cum ar fi trecut tancul peste noi.

Eu sunt, tot timpul, prima care se aruncă sub ac. Simt că am situația sub control, indiferent ce aș afla. Măcar să știu. Informația e putere, cum ar veni.

Până acum, rezultatele au fost bune, mulțumesc lui Dumnezeu, așa că vin țopăind acasă.

Al meu s-a ținut și el de treaba asta, până acum 2 ani.

De atunci, mă tot chinui cu el, că a început să se sustragă de la această acțiune de familie.

Eu îi zic că e astmatic, și treaba asta trebuie ținută sub observație.

El nu și nu, că astmul e boala geniilor(nu știu unde a citit el asta), că trăiești cu el liniștit până la adânci bătrâneți și fără să-l verifici, că oricum el e ceva frate îndepărtat cu un Sfarmă-pietre, Rupe-oase, din ăștia indestructibili și cu speranță de viață de mii de ani.

În plus, el și vede ca șoimul, e și șiret…ce să mai, tare ca piatra, iute ca săgeata!

Dar știu eu mai bine că el e și bolnăvior, și sensibil, și că nu s-ar fi descurcat nici să treacă strada dacă nu dădea norocul naibii peste el să mă găsească pe mine. Vă dați seama, până la 33 de ani când m-a descoperit, cred că se încălța cu fesul, iubitul de el. Efectiv, am fost o binecuvântare.

I-au mai ieșit câteva fire albe după ce m-a cunoscut, și cre’că i-am păpat și vreo doi ani din viață, dar ăia pe care i-am lăsat în bunătatea mea, vreau să fie sănătos-tun.

Așa că iar mă pun cu gura pe el: “Du-te că e bine, doamna doctor e drăguță, tânără, 90-60-90, nu îți face nimic”…și ce alte treburi din astea cu care îl mai mint eu, doar-doar îl conving.

Începe cu altele.

Ba: “Țuca, mănânc carne de 2 săptămâni, cine știe ce îmi iese!”.

Ba: “Țuca, petrecem de două săptămâni, mă bagă direct pe secție!”.

Ba: “e primăvară, e mult polen, sunt alergeni, cine știe ce îmi iese!”.

Mă mai și întreabă, când îl cicălesc prea tare: “Ce, crezi că mor?”

Am mers și eu pe cartea lui: “Da, în pana mea, n-am chef să rămân văduvă, că de abia te-am găsit!”

Ăsta mic nu s-a lăsat, m-a lucrat la sentiment toată vara: că avem vacanță, că nu are rost să ne încărcăm cu informații…și s-a făcut toamnă.

E, în septembrie m-am cățărat pe el ca pisica pe șuncă. Dacă nu l-am perpelit, și i-am promis, și l-am amenințat și am folosit toate armele din dotare, până am convins omu’.

Na, că și-a luat inima în dinți, a pus mâna pe telefon, și-a făcut programare.

Dacă îl vedeați în ziua analizelor, mureați de râs…sau de milă. Atât de stresat era, ziceai că merge la tăiere.

A plecat la 8 dimineața, nu a putut să vorbească toată ziua la telefon, că era în investigații, și după amiază, mi-a trimis mesajul pe care vi l-am arătat deja.

E, nu vreți să știți cum s-au chimbat lucrurile de când am aflat rezultatele pentru amândoi.

Așa liniște e în casă, așa relaxare, cum să vă zic, e ca un fel de revelion: an nou, forțe noi.

Începem să ne propunem lucruri: să mâncăm mai puțină carne, mai mult pește, să bem mai puțin alcool și mai multă apă, să rupem verdețurile și rădăcinoasele, să ne dăm cu quinoa pe față și pe buric, să facem toate treburile sănătoase despre care am citit că le fac oamenii sănătoși și să…râdem după aia la un pahar de vin bun, când ne dăm seama că dacă ajungem să facem măcar jumătate din lucrurile astea suntem zei, dar să încercăm, să ne iasă sau nu, dar să fim împăcați.

Concluzia e că, atât cât se poate, trebuie rezolvată treaba asta.

După aceea, simți că ai făcut ceva pentru tine. E ca o asigurare. Ai fost responsabil. Măcar o dată pe an.