La 30 de ani mă pricep mai bine la mine. Știu ce mă face să râd, ce mă doare, ce pot și cât pot.
Îmi știu măsura. Nu îmi mai place să mă chinui să încap și după aia să mă strângă. Îmi place comod, cald, simplu.
Cu cât trece timpul, parcă mă simt mai puțin găină decât acum un minut, o oră sau un an. Ceaa ce înseamnă că tot levănțică sunt și în momentul de față, doar că o să mă mai deștept puțin peste încă un minut. Dar asta e altă discuție:)
Nu m-am gândit niciodată dacă mă sperie sau nu vârsta asta sau trecerea timpului în general. Bănuiesc că nu, că altfel aș fi scris despre altceva. Cred că, dimpotrivă, în cea mai mare parte a timpului îmi place să fiu om mare. În special dimineața, când văd copii cu ghiozdane în spate ducându-se la școală. 🙂
Când am frici, în schimb, nu îmi mai place,că nu mai pot fugi la mama să le alunge. Acum sunt eu om mare și trebuie să alung monștrii de sub pat ai copilului meu. Pe ai mei trebuie să îi înfrâng singură. Și ar fi bine dacă ar fi totuși sub pat și nu la cap.
La 30 de ani, partea bună e că nu mai ceri voie de mult părinților să ieși la club și partea și mai bună e că nici nu mai vrei. Iar când totuși o faci lată, împarți limonada fără zahăr de a doua zi cu soțul. Care, ați ghicit, a făcut-o lată. :)) Și îți dai seama de ce îl iubești. Sau te întrebi, depinde :))
La 30 de ani nu mai pierd timpul aiurea. Storc fiecare secundă până nu mai rămâne o picătură nefolosită.
La 30 de ani cel mai mult îmi place să iubesc, să râd, să simt.
Din ce am auzit, totul va fi și mai bine odată cu trecerea anilor. Așa că… bring it on, baby!
0 Comments