În ultima vreme tot merg în găşti cu prietene care au copii mici.
Mă rog, nu că ar fi a mea adolescentă, dar la aproape 7 ani, vorbeşti cu ea de la egal la egal.
Eu acum zic de piticei până în 3 ani.
Am mai dat şi peste nişte poze cu Diana de când era doar o mogâldeaţa şi m-am topit…
Mi-am adus iar aminte că ne-am promis, încă de când o „proiectam” pe Diana, că o să avem măcar doi copii. Şi că nu o să lăsăm prea mulţi ani să treacă între ei.
4, maximum, mai ales că eu am deja experienţa diferenţei de vârstă între copii.
Între mine şi soră-mea sunt nici mai mult, nici mai puţin decât 11 ani.
Aşadar, de abia acum începem uşor-uşor să fim pe aceeaşi lungime de undă.
Apoi, m-a lovit. Ştiu de ce amân. Că mi-am adus aminte cum, in 24 de ore, de abia aveam timp să fac un duş rapid.
Că nicio alarmă, vreodată în viaţa asta, nu m-a trezit aşa cum o făcea ea doar dacă se foia un pic în pat.
Că totul era capăt de lume, nimeni nu mai crescuse copii până la mine, iar bebeluşii erau mai greu de descifrat decât fizica cuantică.
Bine, recunosc,era şi vina mea pe undeva- eram o balaură. Îmi era greu să las pe altcineva să preia controlul. Mi se părea ca doar eu mă descurc cel mai bine.
Am continuat să răsfoiesc amintiri… dacă am fi totuşi 4?
Poate la al doilea copil o să fiu mai relaxată…dar dacă nu? :))
În orice caz, pentru anul ăsta mi-am făcut multe planuri, mi s-a părut mie că 2018 e de bun augur.
Cine ştie, poate îmi fac curaj!
0 Comments