Ochelărică:)

14 Comments

Soțu’meu are și el un defect: suferă de ADN perfect.

Cel puțin, așa trâmbițează el prin casă toată ziua: că pe mine mă doare spatele, pe el, nu. Mie îmi e frig, lui nu. El doarme noaptea dus, eu-iepurește. El vede ca un șoim, eu-ca o cârtiță.

Na, ce să zic, dacă pui problema așa…bine că e el “calumea”, altfel sfârșeam degerată, cocoșată, vai-de-steaua-mea.

Deși, ca o soție ca la carte ce sunt, nu îmi place să îi dau dreptate, uneori, mă văd nevoită să o fac.

Ne chinuiam într-o seară să ne alegem un film și Fodor cu fi-mea citeau sinopsisurile de pe ecranul televizorului. Eu ciuleam bine urechile, că ochii îi mijeam degeaba. Am zis că e scrisul mic-totuși, ei vedeau limpede ca lumina zilei ce scria, eu mai mult ghiceam ce vrea autorul să spună.

N-a durat mult până s-a prins al meu că am nevoie de un binoclu ca să bat până la ecranul-ultra-hd-spanac-la-tavă.

Cum m-a ghicit, cum s-a pus pe văicăreală: că eu nu mai văd, că bine că seamănă copilul cu el și a luat gena aia bună, că el m-a luat tânără și eu mă rablagesc într-un ritm alert, că Doamne ferește o să-l confund într-o bună zi și că să mă duc să mă controlez, pentru binele întregii familii și nu numai.

Ca să o iau cu începutul, prima oară când am pus ochelari pe nas aveam 7 ani. Mama s-a prins că mijesc ochii când mă uit în depărtare și că e posibil să nu fie pentru că vreau eu să par interesantă.

Așadar, sunt level Pro. Am stricat multe perechi de ochelari și am pierdut și mai multe, asta pentru că îmi era rușine să fiu “aragaz cu patru ochi”, și îmi ascundeam “lupele” pe unde nimeream, cu ideea de a le recupera când mă întorceam de la școală.

La 18 ani, când am venit la facultate la București, prima grijă a fost să îmi fac lentile de contact. Așa că, ani de zile, puțini au fost cei care știau despre mine că am ditamai dioptriile. Până și eu uitam uneori. Seara era mai complicat, când scoteam lentilele și mă simțeam precum Cenușăreasa când i se transformă caleașca în dovleac: de la baie în dormitor mergeam pe bâjbâite.

Toate până într-o zi, când copilul meu s-a întors de la școală cu un portret desenat cu mânuțele ei. “Mama mea”, se numea capodopera și vă recunosc sincer că mi-au dat lacrimile când am văzut: m-a desenat cu o gură până la urechi, cu brațele larg deschise, cu părul până la brâu și cu…ochelari.

Ea foarte rar mă vede cu ochelari, de obicei când citesc, sau seara, când ne uităm la filme împreună. Așa că i-am spus: “E foarte frumos portretul, dar de ce m-ai desenat cu ochelari?”

“-Pentru că ești mai frumoasă, mami!”

E, ziceți voi, 30 de ani să mă ascund prin colțuri ca un șoricel ochelarist, și să vină puiul ăsta de om să mi-o spună așa.

Păi nu se duce mama ta să își facă ochelari frumoși, colorați, să meargă la toate ședințele de la școală, să și-i pună pe nas și să te strige pe stradă să vii la masă? Se duce!

Am prins o zi când eram cu Fodor prin oraș, și am aterizat direct la Optica Vedere. Mi-a făcut doamna doctor un consult amănunțit, l-a verificat și pe Fodor un pic, numai că ghici ce? “Puștiul” vede perfect. Eu nu.

După ce m-am întristat că am toate dioptriile existente din istorie, mi-am revenit când am început să probez ramele. Nu mai e cum știam eu, acum e ca la croitor: ți se iau măsurile, se scanează forma feței, distanța dintre ochi…ce să mai, drumul până la ramele perfecte e mult mai simplu. M-am simțit la fel de relaxată ca la o ședință de shopping. Mi-a fost greu să aleg între multe culori speciale, dar până la urmă, una mi-a câștigat inima. Am găsit un mov-prună care s-a potrivit perfect cu tenul meu, și niște rame cu o formă deosebită de la Yuniku. Nu mai spun că la ce dioptrii am eu, ar fi trebuit să arate lentilele ca fundul de borcan. Nu e cazul, pentru că specialiștii le “feliază” până rămân subțiri, subțiri de tot. În plus, se pot trata ca să te protejeze de soare, de lumina ecranului de la calculator, sau, dacă vrei ceva mega-fiță, să le aibă efect de oglindă. Eu am ales lentile de la Hoya, ca să fie treaba-treabă

Soțu’ s-a declarat încântat, eu mega-fericită, și iată cum, de azi înainte, voi purta mândră noii ochelari peste tot unde mă duc. Pentru că sunt frumoasă și așa. Mai frumoasă. Că așa a zis fii-mea. 🙂

 

 

 

14 Comments
  • Ioan Alexia

    Reply

    Foarte bine îți stă cu ochelari

    • Irina Fodor

      Multumesc tare mult!

  • Masha

    Reply

    V-am vazut la Istanbul in primavara, sunteti foarte frumosi! <3

    • Irina Fodor

      Hi, hi! Mulțumim! Prin ce zona erai tu?

  • Alina

    Reply

    Dna Fodor, asa e, sunteti frumoasa si asa, avea Fata dreptate, dar, sa stiti , ca problemele la ochi se pot opera in ziua de azi, daca nu vreti sa purtati ochelari. Nu stiu ce dioptrii aveti, dar sunt sigura ca se poate face ceva! Numai de bine sa auzim!:)

    • Irina Fodor

      Multumesc din suflet! Imi e cam teama mie sa fac pasul asta, deocamdata merg pe varianta clasica.:)

  • Oana Ignat

    Reply

    Bună! Ai încercat sa te operezi la ochi? Eu am fost anul asta în martie. Îmi pare f rău că nu am făcut-o mai devreme, dar am așteptat sa nasc cei 2 copii. Eu obosisem sa caut rame, sa ma duc la reglat cu bratele. Îți stă bine😉

    • Irina Fodor

      Eu nu am curaj inca, poate nici nu m-am informat suficient. Deocamdata, stau cuminte:) Mai ales daca ziceti ca imi si sta bine:)))

  • Tanira

    Reply

    Ești foarte frumoasă și haioasă! 👏

  • Irina

    Reply

    Iti sta foarte bine…acum e la “moda” sa porti ochelari..si eu fac parte din aceasta categorie si multi imi zic ca imi sta mai bine cu ei…mai incomod e cand a mea pitica mi-i “zboara” de pe nas

  • Dumitrescu Daniela

    Reply

    Textul savuros 🙂 Am zâmbit mereu, o lectura plăcută. Cât despre tine și implicit cum îți vin ochelarii… superbă!

  • Mariana

    Reply

    Îți stă super!!!

  • Mariana

    Reply

    Îți stă minunat!

  • Mihai Chetreanu

    Reply

    Vai, dar ce ochelari frumoși ai!! 😁

Leave a Comment