Chiar așa, oamenii mari se mai plictisesc vreodată? Că eu nu m-am mai întâlnit cu așa ceva de nu mai țin minte. Da’ aș vrea să mă lovească tare, să simt într-o zi că îmi pică salivă din gură de tare ce mă plictisesc.
Au trecut ani de când am uitat complet ce înseamnă plictiseala. Pur și simplu nu mai apuc niciodată să am atâta timp la îndemână încât să mă mai încerce sentimentul ăsta. Sau poate am timp, dar îl folosesc la maximum.
Când eram mică, o zi trecea foarte greu, îmi aduc aminte asta foarte clar. Până la prânz, deja mă jucasem o grămadă, iar după somnul de amiază, simțeam practic că începe o nouă zi.
În prezent, dacă în weekend mă ia cumva picoteala și adorm la prânz, când mă trezesc mi se pare că am ratat tot sfârșitul de săptămână.
Fără doar și poate, cel mai repede mi se pare că trec vacanțele. Că-s de iarnă sau de vară, se duc ca nălucile. După ce visezi cu ochii deschiși luni întregi la momentul concediului, după ce în ultima săptămână de muncă practic te târăști ca să ajungi la birou, după ce, în vinerea aia, de dinaintea vacanței îți vine să mănânci cretă, poate te lovește o febră nasoală și te trimite șeful acasă ca diriga pe vremuri, vacanța vine și pleacă într-o clipită.
Nu apuci să te plictisești de vacanță, ca să revin la ideea de mai sus.
Îmi aduc aminte, că atunci când eram copil, totuși mă plictiseam la un moment dat de atâta timp liber, și de abia așteptam să mă întorc la școală, la colegii mei.
Bine recunosc, și pe mine mă mănâncă, vorba aia, ca pe Zambilica. Dacă am niscai timp liber, imediat mă reped să îl umplu, să nu care cumva să stea pe uscat, așa.
Da’ aș vrea așa, ca într-o zi, să îmi storc creierii și să nu găsesc nimic de făcut. Să fiu obligată să stau și să mă plictisesc. Să stau cu ochii în tavan și cu limba scosă de plictiseală. Poate nu o zi, dar măcar o oră, ca să văd cum e. Și, tot în ora aia, să nu îmi treacă niciun gând prin cap. Să fie o mare de alb în mintea mea.
Să nu mai învârtă rotițele alea încontinuu zgomote și gânduri, și planuri, și organizări de trei luate câte două și așa mai departe.
Să mă plictisesc de cât de plictisită sunt.
Cum ar fi? Să putem să ne dăm reset o oră?
Voi cum stați cu plictiseala?
3 Comments
Mihai Chetreanu
Până acum un an, și eu simțeam puterea plictiselii. Atunci aveam mai mult timp liber, deci da, mai mult timp în care să fac ce vreau. Însă, nu suportam să nu fac ceva în timpul ăla plictisit. Voiam neapărat să fac ceva nou, ceva util, să mă uit la ceva sau să fac ceva ce n-am făcut până acum! Când eram plictisit, mai mult îmi storceam creierii, și eram presat de fiecare minut care trecea. Serios.
Mihai Chetreanu
Acum însă sunt a 12-a, și aproape în fiecare zi învăț ceva pentru BAC. Nu mai mă simt plictisit mai de loc, fiindcă sunt în fiecare zi ocupat :)))
Dar mi-e dor, însă, de vremurile când nu aveam griji…
La tine cum a fost când erai a 12-a, și treia să înveți pt BAC?
Mihai Chetreanu
*fără “însă” la partea cu “mi-e dor”